Ştiiaţi că penru asigurarea consumului fiziologic normativ anual al unui român (62 kg carne, 220 l lapte, 260 ouă, 170 kg legume şi fructe, etc) sunt necerari 27,5 ari de terenuri agricole ?
Ştiiaţi că, dacă utilzăm norma de consum românească la scară mondială, atunci pentru asigurarea normei de consum alimentar a 6,5 miliarde de locuitori ai Terrei ar fi de ajuns 1,8 miliarde hectare de ternuri cu destinaţie agricolă ?
Ştiiaţi că, astăzi omenirea utilizează abuziv şi iraţional 5,5 miliarde ha terenuri cu destinaţie agricolă, adică de trei ori mai mult decât ar avea efectiv nevoie, şi că aceste terenuri ar putea fi din nou restituite Naturei pentru asigurarea unei mai bune regularizări biotice a vieţii pe planetă ?
* * *
Despre echivalentul alimentar al omului şi problema defrişării pădurilor
Într-o publicaţie anterioară, rămasă fără ecou, vorbeam despre conceptul de „pompă forestieră”, care transformă fenomenele climaterice de pe glob din abiotice în unele ghidate de învelişul biotic al Terrei. Dincolo de cifre, calcule, scheme, etc., conceptul se reduce la la o afirmaţie foarte simplă:
De asemenea cunoaştem importanţa pădurilor virgine în menţinerea echilibrului biologic şi climateric în cadrul funcţiei supreme a biosferei terestre – reglarea şi menţinerea condiţiilor acceptabile pentru viaţa biologică pe Pământ.
Astăzi, cota ecosistemelor naturale globale distruse şi piternic afectate (şi care nu mai participă la autoreglarea vieţii biologice pe Pământ) a atins catastrofala cifră de 63%. (vezi: Regularizarea biotică şi perspectivele perpetuării vieţii pe Pământ ). Tot acolo aflăm, că „echivalentul geografic” al pragului admis de distrugere şi afectare puternică a ecosistemelor planetare nu trebuie să depăşească 20% din suprafaţa uscatului, pentru ca ecosistemele neafectate să-şi poată continua efectiv funcţia supremă – regularizarea biotică a vieţii pe Pământ.
Desigur, stoparea oricărei activităţi umane pe o suprafaţă de 43 % din uscat şi reâmpădurirea acestor teritorii, astăzi pare o utopie.
Ş-atuci, nu se mai poate face nimic? Oare chiar mişcărilor ecologiste nu le mai rămâne nimic de făcut, decât să rânească gunoaiele „civilizaţiei hiperconsumului”?
