Crochiuri bio-existenţiale ( III )

Autonomia Ecologică. Creditorii şi Debitorii Ecologici

Natura/Ecosistemele planetei şi Omil desprins din această natură, doar atunci se pot afla într-un echilibru armonios, când posibilităţile de reproducţie ale biosferei (oferta/biocapacitatea globală) sunt mai mari, sau în cel mai rău caz egale cu viteza de consum şi poluare a acestor resurse biologice.

Cum s-a menţionat deja, astăzi, din păcate, omenirea consumă cu mult (cca 150%) peste oferta ecosistemelor planetare (vezi tab. 3, Crochiu I). Instrumentul cel mai eficient al controlului echilibrului dintre oferta (biocapacitatea) ecosistemelor şi consumul uman (amprenta ecologică) este indicatorul AUTONOMIEI ECOLOGICE elaborat de aceiaşi Reţea GFN, calculat ca o diferenţă dintre Capacitatea Biologică şi Amprenta Ecologică a fiecărei ţări. Iată cum apare acest indicator în estimările bianuale efectuate de GFN.

Tabel 1
Clasamentul complet - aici >>>

După cum se vede bine din tabel, la capitolul raport între oferta şi consumul ecologic ţările lumii se înpart stict în două categorii de autonomie ecologică: excedentară (Creditorii/Sponsorii Ecologici) şi deficitară (Debitorii/Datirnicii/Răuplatnicii Ecologici). În felul acesta Indicatorul Autonomiei Ecologice ne permite printr-o formulă elementară de aritmetică să "separăm oile sterpe de cele cu lapte" şi să-l utilizăm în continuare în calitate de instrument de coerciţie sau stimulare foarte eficient, universal şi pe înţelesul tuturor (spre deosebire de actualele instrumente sofisticate de calcul, să zicem, al Emisiilor de Carbon).

Risipa alimentară şi Capcana Malthusiană

Thomas R. Malthus

(1766-1834)

Într-un post anterior- "Unde eşti ti, Ţepeş Doamne!?" - aduceam nişte date neverosimile şi incalificafile despre atitudina umanităţii faţă de problemele "securităţii alimentare". În timp ce la finele anului precedent în lume sufereau de foame 925 mln. de oameni, astăzi se constată, că o treime din producţia globală de alimente (1,3 mlrd. tone) se aruncă la gunoi. 
Deoarece invocarea mea către Vlad Ţepeş de a face ordine globală nu prea are sorţi de îzbândă, vou recurge la un alt "bau-bau" al civilizaţiei noastre vânturatice - Thomas Robert Malthus şi teoria sa malthusianistă, ocolită cu grijă de economiştii, demografii şi politicienii lumii. Eu însă, cred că anume ignorarea ideilor şi avertismentelor lui Malthus şi ai discipolilor săi neo-malthusieni de la Clubul de la Roma, face posibilă astăzi acestă incalificabilă şi iresponsabilă risipă de alimente în toată lumea şi ţine populaţia lumii departe de cunoaşterea pericolelr reale care planează asupra civilizaţiei umane odată cu atingerea limitelor de creştere. 

Capcana Malthusiană şi Ciclurile Demografice

„Foamea este Tatăl Etatismului, -

războiul este Muma lui”.

Pitirim Sorokin

CAPCANA MALTHUSIANĂ

Capcana (coşmarul, catastrofa) Malthusiană este o situaţie tipică pentru comunităţile umane, repetată periodic, în urma căreia creşterea populaţiei în cele din urmă depăşeşte creşterea producţiei de bunuri alimentare.

Figura 1

Din acest motiv, pe termen lung nu are loc nici creşterea producţiei de alimente pe cap de locuitor şi nici îmbunătăţirea nivelului de trai a majorităţii covârşitoare a populaţiei, ba din contra – acesta stagnează la o cotă apropiată de limita de subzistenţă îmfometată.

Creşterea relativă a plafonului biocapacităţii mediului ambiant (în urma valului de inovaţii tehnologice sau a colapsului social şi demografic) în aceste condiţii conduce doar la o îmbunătăţire temporară a nivelului de trai al majorităţii populaţiei, fapt care generează la rândul său, o accelerare bruscă a ritmului creşterii demografice.

Dat fiind faptul, că în orice comunitate umană / formaţiune socio-economică ritmul creşterii demografice depăşea în cele din urmă ritmul creşterii tehnologice (şi implicit, ritmul creşterii producţiei alimentare), producţia bunurilor alimentare destul de repede (într-o perioadă de cca 100 ani) descreştea până la nivelul de supravieţuire la limita foametei.

Acest fenomen a fost numit „Capcana Malthusiană” (Malthusian trap) pe motiv că a fost pentru prima dată observat şi studiat cu meticulozitate de către Thomas R. Malthus (1766–1834).

Unde eşti ti, Ţepeş Doamne !?

11 mai 2011. Peste un miliard de tone de mâncare sunt aruncate în fiecare an, a constatat Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), făcând apel la "reducerea deşeurilor alimentare pentru a putea hrăni omenirea", relatează AFP. 

În total, o treime din alimentele produse în fiecare an pe planetă pentru consumul uman, adică circa 1,3 miliarde de tone, se pierd sau sunt aruncate, potrivit unui raport realizat pentru FAO. 

Este vorba de echivalentul a peste jumătate din producţia mondială de cereale - 2,3 miliarde de tone în 2009-2010 -, şi aceasta în condiţiile în care aproape 1 miliard de oameni - 925 milioane mai exact - suferă de foame în lume. 

Experţii FAO au mai constatat că ţările industrializate şi cele în curs de dezvoltare risipesc cantităţi foarte apropiate de mâncare - 670 milioane, respectiv 630 milioane de tone. (Experţii FAO uită, însă să precizeze că în ţările dezviltate trăiesc doar cca un miliard de locuitori din totalul de aproape şapte la ora actuală - P. P.)

Motivele acestei risipe diferă însă: în ţările în curs de dezvoltare, pierderile alimentare sunt semnificative "în etapele de producţie, recoltare şi procesare, în principal din cauza infrastructurii deficitare şi tehnologiei depăşite". În ţările industrializate în schimb, risipa de hrană constă "mult prea frecvent în faptul că atât comercianţii, cât şi consumatorii aruncă la gunoi alimente perfect comestibile". 

În Europa şi în America de Nord, fiecare consumator aruncă la gunoi între 95 şi 115 kilograme de mâncare pe an, în timp ce în Africa Subsahariană, Asia de Sud şi Sud-Est, această cifră constituie doar 6 - 11 kg pe an.

AGERPRES 

Nu ştiu de ce-mi veni în minte:

Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Crochiuri bio-existenţiale ( II )

Capacitatea Biologică globală şi Amprenta Ecologică umană

După cum am accentuat deja în crochiul precedent, pentru salvarea civilizaţiei umane de la un colaps total este necesar de a implementa un model existenţial corelat cu capacităţile de reproducere biologică a biosferei planetare. Iar acest lucru este posibil doar prin detronarea din "capul mesei" al activităţilor umane a modelului de creştere economică permanentă/nelimitată şi înscăunarea unui model economic nou care ar avea la bază două valori intangibile şi limitatoare pentru activitatea economică umană: volumul biomasei totale disponibile pe Terra - 1840 mlrd tone şi mai ales Productivitatea Netă anuală a Ecosistemelor (PNE) - 170 mlrd. tone/an. (Vezi Tab. 2, Crochiu I) 

Menţionam anterior că echivalentul PNE în sistemul de indicatori ai GFN este Capacitatea Biologică globală (oferta ecosistemelor) evaluată la 11,9 mlrd. hectare globale (hag), căreia i se contrapune o Amprentă Ecologică umană (consum uman) egală cu 18,0 mlrd hag.

Să analizăm mai atent aceşti indicatori din tabelele ce urmează.

Tabel 1 - Top 30 al ţărilor cu cea mai mare Biocapacitate
Clasamentul complet - aici >>>

După cum e lesne de observat, mărimea Biocapacităţii depinde de doi factori majori: unul dat de la dumnezeu - tipologia ecosistemelor ţării, în special la capitolul "păduri", "păşini" şi "arii piscicole" şi altul antropogen - biocapacitatea terenurilor arabile. La fel şi coeficientul bioproductivităţii teritoriului (biocapaciratea împărţită la teritoriu) astăzi atinge cote maxime (3,35-4,44) în ţările cu cele mai avansate tehnologii agricole - Germania, Franţa, Marea Britanie şi deci cu cel mai mare grad de presiune antropogenă asupra agrocenozelor.

Crochiuri bio-existenţiale ( I )

Dezvoltare vs. Degradare

E destul să aruncăm o privire sumară asupra topului "mogulilor" economici ai planetei, ca să ne dăm seama că ceva e putred în modelul actual economic planetar bazat pe principiile pieţii libere şi a creşterii permanente.

Tabel 1. Top-30 al celor mai mari economii ale lumii după valoarea PIB-ului nominal
Clasamentul complet - aici >>>

Cum vedeţi, formula succesului de 200 ani încoace este una foarte simplă: pentru asugurarea acestei aşa-zise creşteri permanente a PIB-ului, eşti obligat să consumi cât mai multă energie neregenerabilă, ceia ce implică să ai un grad cât mai sporit al emisiilor de carbon şi ca urmare să devii un mare devorator de resurse naturale prin indicatorul Amprentei Ecologice de consum.

Modelul economic actul în nici un fel nu ia în calcul principalul indicator biologic obiectiv al evoluţiei vieţii pe Tera - CAPACITATEA BIOLOGICĂ a ecosistemelor globale, continentale sau teritoriale de a genera anual BIOMASA care ne hrăneşte, îmbracă şi ne îmcălzeşte.

Economiştii şi politicienii lumii o fac pe niznaiul, nedorin să recunoască şi să explice prostimii un lucru evident: creşterea economică este posibilă doar în limitele capacităţii de generare biomasă a fiecărui ecosistem în parte, cu alte cuvinte, de Productivitatea Netă a Ecosistemelor (PNE). Şi nu creşterea PIB-ului ar trebui să fie marea lor preocupare economică, ci sporirea Producţiei Nete a Ecosistemelor. Să vedem cum stau lucrurile în realitate pe micuţa noastră planetă (Tabel 2). 

PLANUL B 3,0 – „Mobilizare generala pentru salvarea civilizatiei” – Lester Brown

Am fost plăcut surprins, când am descoperit, că bătrânul vulpoi politic Ion Iliescu este un fan şi un promotor al ideilor şi lucrărilor unuia din părinţii conceptului de Dezvoltare Durabilă - cercetătorului Lester Brown. Mai mult de atât, domnil Iliescu nu e străin nici de ideile şi concluziile rapoartelor Clubului de la Roma, despre care notează cu deosebită fineţe, că acestea nu reprezintă o opoziţie oarbă împotriva progresului, ci o opoziţie împotriva progresului orb”. E plăcut să descoperi astfel de viziuni şi abordări venind din partea politicului nostru mioritic. Şi cu toate că eu, taliban biocentrist înveterat, nu agreez conceptul de Dezvoltare Durabilă despre care un alt ecologist remarcabil - James Lovelook a zis: "E prea târziu să mai mizăm pe dezvoltarea durabilă. Astăzi avem nevoie de o revenire durabilă la epoca preindustrială", cred totuşi că este bune ca românul să însuşească măcar acest prim pas spere o lume bazată pe armonia dintre Natură şi Om.

Cuvânt înainte la ediţia românească,

 Ion ILIESCU

Editura Tehnica [2008]

Ultima lucrare a lui Lester Brown – Plan B 3,0 – este încununarea unei activităţi de peste trei decenii a autorului – consacrate problemelor globale ale omenirii, ale conflictului care a apărut, în special pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, între societatea umană, respectiv civilizaţia industrială şi mediul ambiant.

Problema a fost abordată, de o manieră frontală şi dramatică încă din anii 70 – 72, devenind publică o dată cu apariţia primului raport al Clubului de la Roma, realizat de un colectiv de cercetători de la Massachusets Institute of Technology, din Boston, sub coordonarea profesorului Dennis Meadows – pe baza unui model matematic al economiei mondiale, realizat de prof. Jay Forrester, de la acelaşi institut. Concluziile raportului Meadows, intitulat „ Limitele creşterii”, constatau conflictul care a apărut între dezvoltarea civilizaţiei industriale, aflată într-o creştere dinamică, fără precedent, şi resursele limitate ale planetei, pe care se sprijină această dezvoltare. Totodată, erau evidenţiate efectele în plan calitativ ale proceselor de deteriorare a mediului şi mai ales ale poluării factorilor de mediu – apă, aer, sol. Problema fundamentală – considerau autorii, constă în analiza procesului creşterii într-un sistem finit – cum este sistemul economiei mondiale. În asemenea sisteme trebuie să existe unele restricţii care să oprească creşterea exponenţială („bucle negative de conexiune inversă”). Analizând cinci factori pe care se bazează sistemul economiei mondiale – populaţia, resursele naturale, producţia industrială, producţia agricolă şi poluarea – autorii au constatat că doi dintre aceştia reprezintă bucle pozitive de conexiune inversă – şi anume creşterea exponenţială a populaţiei şi cea a producţiei materiale – iar trei ar reprezentabuclele negative – poluarea, epuizarea resurselor naturale şi foametea. În cursul istoriei, tehnologia a slujit pentru slăbirea presiunii buclelor negative. Până acum, slăbirea presiunii buclelor pozitive nu a format obiect de preocupări. Autorii propun, de aceea, în faţa presiunii tot mai periculoase a acestor factori – promovarea unor constrângeri de libertate asupra proceselor creşterii demografice şi economice. De aceea, ei şi-au intitulat raportul „Limitele Creşterii”, subliniind că nu este vorba de o opoziţie oarbă împotriva progresului, ci de opoziţie împotriva progresului orb”, iar, în condiţiile date „a nu face nimic, înseamnă mărirea riscului de prăbuşire”. Totodată, ei subliniau şi un alt aspect şi anume că „procesul de creştere economică, aşa cum se desfăşoară el astăzi, lărgeşte inexorabil decalajul absolut dintre naţiunile bogate şi cele sărace ale globului, citând proverbul – „bogatul devine mai bogat, iar săracul face copii”.

Uite, că nasc şi la noi minţi lucide, neo-malthusiene

Într-un post anterior, - Clubul de la Roma şi "Limitele Creşterii", - specificasem deja, că în spaţiul românesc doar două personalităţi au îndrăznit să vorbească sus şi tare despre stringenta necesitate a implementării concluziilor  rapoartelor Clubului de la Roma, adesea blamate ca fiind de sorginte neo-malthusiană, în viaţa şi economia noastră globalizată.

Vă prezint în continuare două articole la tema dată, semnate de unul dintre aceşti "îndrăzneţi" - dl. Nicolae Ţăran, conferenţiar la Universitatea de Vest din Timişoara.

Cine a avut dreptate ?

Conf. Dr. Ec. Nicolae ŢĂRAN

Conf. Dr. Ec. Nicolae Taran

   Dupa cum este cunoscut, acum citeva luni Dennis Meadows, conducatorul echipei de experti americani care au realizat in 1972  celebrul raport pentru Clubul de la Roma intitulat ” Limitele cresterii”, a primit cea mai importanta distinctie stiintifica japoneza. In acest context, cred ca este firesc sa ne intrebam daca teribilele avertismante formulate in ultimile decenii de membrii Clubului de la Roma si de  prestigiosii raportori ai acestei inedite organizatii cu privire la pericolul epuizarii rapide a resurselor  au avut sau nu au avut un impact semnificatv asupra mediului politic si cultural international?

   Din pacate,  analiza succinta a procesului global de crestere economica din ultimile trei decenii reflecta  un fapt indubitabil: pe parcursul ultimelor decenii paradigma conform careia cresterea economica reprezinta un panaceu infailibil si universal al problemelor umanitatii a devenit  paradigma dominanta a civilizatiei globale.    

    In zadar au incercat Dennis Meadows , Jay Forrester, Jan Timbergen, Denis Gabor, Ervin Laszlo sau Aurelio Peccei sa avertizeze mediile politice dominante si opinia publica internationala ca o crestere economica bazata pe mitul progresului tehnologic si al  infinitatii resurselor reprezinta un risc imens si devastator. 

Dimpotriva, nici macar actuala criza economica si financiara internationala nu a determinat o atenuare a credintei ca resursele sunt ” regenerabile” iar cresterea economica de tip asimptotic este” sustenabila” la infinit. Pentru ca majoritatea politicienilor si a liderilor de opinie cu impact major in mediile de informare in masa interne sau internationale vorbesc la nesfirsit despre ”reluarea” procesului de crestere economica care a precedat actuala criza, insa, nu subliniaza faptul ca acest proces de crestere a determinat o serie de efecte culturale, economice, sociale si politice catastrofale.