Într-un post anterior, - Clubul de la Roma şi "Limitele
Creşterii", - specificasem deja, că în spaţiul românesc doar două personalităţi au îndrăznit să vorbească sus şi tare despre stringenta necesitate a implementării concluziilor rapoartelor Clubului de la Roma, adesea blamate ca fiind de sorginte neo-malthusiană, în viaţa şi economia noastră globalizată.
Vă prezint în continuare două articole la tema dată, semnate de unul dintre aceşti "îndrăzneţi" - dl. Nicolae Ţăran, conferenţiar la Universitatea de Vest din Timişoara.
Cine a avut dreptate ?
Conf. Dr. Ec. Nicolae ŢĂRAN
 |
| Conf. Dr. Ec. Nicolae Taran |
Dupa cum este cunoscut, acum citeva luni Dennis Meadows, conducatorul echipei
de experti americani care au realizat in 1972 celebrul raport pentru
Clubul de la Roma intitulat ” Limitele cresterii”, a primit cea mai importanta distinctie stiintifica japoneza. In acest context, cred ca este firesc sa ne
intrebam daca teribilele avertismante formulate in ultimile decenii de membrii
Clubului de la Roma si de prestigiosii raportori ai acestei inedite
organizatii cu privire la pericolul epuizarii rapide a resurselor au avut
sau nu au avut un impact semnificatv asupra mediului politic si cultural
international?
Din pacate, analiza succinta a procesului global de crestere economica
din ultimile trei decenii reflecta un fapt indubitabil: pe parcursul
ultimelor decenii paradigma conform careia cresterea economica reprezinta un
panaceu infailibil si universal al problemelor umanitatii a devenit
paradigma dominanta a civilizatiei globale.
In zadar au incercat Dennis Meadows , Jay Forrester, Jan Timbergen, Denis
Gabor, Ervin Laszlo sau Aurelio Peccei sa avertizeze mediile politice dominante
si opinia publica internationala ca o crestere economica bazata pe mitul
progresului tehnologic si al infinitatii resurselor reprezinta un risc
imens si devastator.
Dimpotriva, nici macar actuala criza economica si
financiara internationala nu a determinat o atenuare a credintei ca resursele
sunt ” regenerabile” iar cresterea economica de tip asimptotic este”
sustenabila” la infinit. Pentru ca majoritatea politicienilor si a liderilor de
opinie cu impact major in mediile de informare in masa interne sau
internationale vorbesc la nesfirsit despre ”reluarea” procesului de crestere
economica care a precedat actuala criza, insa, nu subliniaza faptul ca acest
proces de crestere a determinat o serie de efecte culturale, economice, sociale
si politice catastrofale.
In primul rind, cresterea economica din perioada 1980-2009 a determinat
o masificare fara precedent a luxului si a consumului ostentativ. In al doilea
rind, cresterea economica din ultimile trei decenii a fost cea mai ineficienta
din istoria omenirii in ceea ce priveste consumul de resurse financiare si
energetice.
Astfel, daca in ultimile trei decenii populatia globului a crescut cu 50%
(6,8 versus 4,4 miliarde de locuitori), produsul intern brut global
nominal a crescut de 2,9 ori (57937 versus 20029 miliarde de dolari
SUA), datoriile externe totale au crescut de 47 (!) de ori (56900 versus 1207 miliarde de dolari), iar consumul total de energie primara a
crescut cu 70% ( 11310 versus 6646 milioane tone echivalent petrol).
In aceste conditii, multiplicarea de 47 de ori a indatorarii externe
globale in raport cu o majorare de numai trei ori a produsului intern brut
nominal a determinat o crestere fara precedent a emisiunii de moneda fara
acoperire in SUA, Marea Britanie si zona euro, deoarece nici banii, la fel ca
si energia sau capitalul, nu pot fi creati din nimic. Drept urmare, majorarea
de aproape trei ori a produsului intern brut nominal la scara planetara
in ultimile trei decenii nu reprezinta o crestere economica REALA in raport cu
cresterea numarului de locuitori si nici EFICIENTA in raport cu consumul de
resurse financiare si energetice. In sfirsit, cresterea economica din ultimile
trei decenii a determinat o polarizare, deasemenea fara precedent istoric, a
bogatiei si a natalitatii. Drept urmare, bogatii au devenit si mai bogati,
saracii si mai saraci, im timp ce 99% din cresterea populatie planetei
revine tarilor sarace si numai 1% tarilor bogate!
Rezulta, deci, ca membrii si raportorii Clubului de la Roma au avut si au
perfecta dreptate atunci cind sustin ca problema contradictiei
dintre dorinta nelimitata pentru consum si caracterul limitat al resurselor
financiare si naturale implica o cu totul alta rezolvare si o cu totul alta
viziune asupra viitorului umanitatii decit cea a economistilor si a
politicienilor de tip Adam Smith.
Dar oare de ce astazi aproape nimeni
nu-si mai aminteste de avertismentele si concluziile rapoartelor Clubului de la
Roma? De ce oare aproape nimeni nu se intreaba in acest moment cit de
sustenabila easte actuala civilizatie bazata pe un cosum mediu anual de
aproape doua tone de petrol pe locuitor, consum care este de patru ori mai mare
in SUA? Pentru ca majoritatea liderilor de opinie si a
politicienilor de astazi este la fel de reticienta, de ignoranta si de lipsita
de scrupule ca si cea de acum patru decenii. Ca sa nu mai vorbim de
fenomenul de masificare a ignorantei determinat de masificarea consumului
si a “prosperitatii”…
Pentru Blog ZONAECONOMICA.RO,
Conf. Dr. Ec. Nicolae Ţăran,
Catedra de Management, Facultatea
de Economie si de Administrare a Afacerilor,
Universitatea de Vest Timisoara
Timisoara, 02 august
2010
Post
Scriptum la "Cine a avut dreptate"?
Conf.Dr.Ec.Nicolae
Taran
Acum citeva
zile am aflat, din pacate cu intirziere, ca Dennis Meadows, coordonatorul
primului Raport al Clubului de la Roma, a primit in urma cu citeva luni cea mai
inalta distinctie stiintifica japoneza.
Revenirea
in actualitate a lui Dennis Meadows si a controversatelor sale scenarii
reprezinta , fara indoiala, un fapt extrem de pozitiv, dupa o lunga perioada de
timp in care comunitatea stiintifica si media internationala au inclus foarte
sporadic pe agenda lor asemenea teme de cercetare si de dezbatere. Drept
urmare, m-am gindit ca in asemenea imprejurari ar fi extrem de utila opiniei
publice o evaluare post factum, pe baza unor indicatori nesofisticati, a
gradului de adecvare la realitatea ultimilor trei decenii a prognozelor lui
Meadows. Am publicat saptamina trecuta rezultatele acestei evaluari
intr-o lucrare cu un titlu retoric: Cine a avut dreptate ?
Evaluarea
mea a confirmat, asa cum era de asteptat, concluziile si recomandarile
celebrului scenariu realizat in 1972 de echipa de cercetatori de la MIT
coordonata de Dennis Meadows si publicat sub denumirea - care a prodos atita
idiosincrazie - ” Limitele cresterii”. Dar, pe linga aceasta confirmare, cred
ca rezultatele si concluziile demersului meu redactat, ca sa spun asa, pe
intelesul tuturor sunt cu mult mai importante si mai socante decit par la prima
vedere. Dar care sunt rezultatele acestei evaluari?
In ultimile
trei decenii populatia globului a crescut de 1,5 ori; produsul intern brut
nominal global a crescut de 2,9 ori; datoria externa globala a crescut de 47 de
ori, in timp ce consumul global de energie primara a crescut de 1,7 ori. In
alti termeni formali, populatia globului a crescut in ulimile trei decenii cu o
rata anuala de 1,4%, produsul intern brut nominal cu o rata anuala de 3,6%,
creditul extern cu o rata anuala de 13,7%, in timp ce consumul de energie
primara a crescut cu o rata anuala de 1,8%. Oricum am analiza lucrurile,
cresterea economica mondiala din ultimile trei decenii a fost extrem de
ineficienta din punct de vedere financiar si energetic. Pentru ca atunci cind
consumul de energie creste mai repede decit creste populatia, iar datoria
externa globala creste de 16 ori mai repede decit produsul intern brut nominal
este cel mai bine sa spui ceea ce spunea mai demult remarcabilul profesor
Victor Craciunescu: ” S-a scremut muntele si a nascut un soricel!”. Pe de
alta parte , este extrem de evident, ca sa spun asa, ca o traiectorie de crestere
in care populatia, consumul de energie si produsul intern brut cresc
exponential, iar consumul de resurse financiare creste asimptotic - pentru ca o
curba de crestere exponentiala in care rata de crestere este de 13,7% se
transforma rapid intr-o curba de crestere asimtotica - nu este sustenabila nici
macar un singur deceniu.
Astfel, sa
presupunem ca rata anuala de crestere a populatiei globului va fi scadea in
deceniul urmator la 1,3%; consumul de energie primara pa locuitor se va mentine
constant; produsul intern brut va creste cu o rata anuala de 3%, iar datoriile
externe totale cu o rata anuala de 10%. Sa mai presupunem ca actuala criza
economica se va termina anul viitor, iar in ultimii noua ani ai deceniului
urmator procesul de crestere econmica se va derula conform scenariului
mentionat. Ce se va intimpla in acest caz? Conform acestui scenariu, populatia
globului va creste in 2020 pina la 7,6 miliarde de locuitori, produsul intern
brut nominal va fi de 75300 de miliarde de dolar, soldul global al indatorarii
externe va fi de 134100 de miliarde de dolari, iar cosumul global de energie
primara va fi de 13000 de miliarde de tone echivalent petrol. Fara discutie, o
asemenea traiectorie de crestere este nesustenabila, deaoarece in aceasta
situatie datoriile externe globale ar reprezenta 178% din produsul intern brut
global, iar economia golobala ar intra in insolventa generalizata. Ca sa nu mai
vorbim de dificultatile extreme determinate de cresterea cu 15% a consumului
actual de energie primara sau de faptul ca la un asemenea nivel al cosumului
resursele de carbune, petrol si gaze naturale ale planetei s-ar epuiza in
citeva decenii. Si atunci, ce-i de facut? In termeni tautologici, evitarea unui
cataclism economic apocaliptic la nivel mondial implica o crestere rapida si
radicala a eficientei energetice si mai ales financiare a economiei mondiale.
Dar cum se poate realiza un astfel de miracol? Din pacate, sistemul politic si
opinia politica internationala este extrem de atomizata si de dezbinata atunci
cind este vorba de solutionarea unor probleme globale determinante pentru
supravietuirea omenirii. Exista citeva grupuri de interese extrem de bine
organizate ai caror purtatori de cuvint - politicieni si lideri de opinie -
sustin ca problema epuizarii rapide a resurselor fosile de energie este o falsa
problema, intrucit exista unstoc suficient de mare de tehnologii energetice
miraculoase care vor asigura pe termen indefinit un consum energetic mereu in
crestere. Evident ,asemenea supozitii reprezinta utopii extrem de nocive sau
falsuri grosolane, intrucit producerea, transportul si consumul energiei la
scara planetara implica costuri prohibitive si ireversibilitate. Spre exemplu,
sa admitem ca miine s-ar livra consumatorilor un autoturism echipat cu un motor
cu benzina sau motorina care ar consuma de zece ori mai putin combustibil decit
autoturismele actuale. Paradoxal, un asemenea auturism miraculos nu ar ar
rezolva actualele probleme determinate de masificarea utilizarii automobilului.
De ce? Pentru ca o ieftinire drastica a utilizarii automobilului ar multiplica
fulgerator numarul actual de posesori de automobile. La fel de fulgerator,
insa, s-ar constata ca actuala infrastructura rutiera si logistica specifica
industriei auto ar fi total inadecvata cantitativ si calitativ. Iar adaptarea
infrastructurii rutiere si logistice la noile cerinte ar implica un consum
urias de resurse financiare, naturale si de energie, astfel ca in scurt timp
reducerea spectaculoasa a consumului de combustiblil la nivelul fiecarui
autoturism ar fi anulata in mod inevitabil de costuri conexe ( infrastructura
si logistica) prohibitive. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca rezervele de
energie fosila sunt , ca sa spun asa, irevocabil finite.
In ceea ce priveste cea de-a doua problema reziduala a traiectorie de crestere
a economiei globale, problema ineficientei flagranta cu care sunt utilizate
resursele financiare, aici situatia este si mai complicata. Este evident ca o
multiplicare de 47 de ori a creditului extern raportata la o majorare de numai
2,9 ori a produsului intern brut la nivel global reprezinta un esec fara
precedent in istoria omenirii. Pentru ca , in ipoteza ca deducem estimativ din
valoarea produsului intern brut valoarea salariilor si a celorlalte venituri
din munca , valoarea fluxurilor de numerar reziduale la nivel global este cu
mult mai mica comparativ cu un cost minim al serviciului datoriei externe. Cu
alte cuvinte, dupa trei decenii de ” dezvoltare si progres” , economia mondiala
s-a dovedit a fi falimentara si a intrat in criza financiara. Mai are rost, in
acest context, sa vorbim de “piete financiare”, piete care potrivit doctrinei
conservatoare ar trebui sa tinda automat spre echilibru? Care echilibru?
Evident, mult mai relevant ar fi sa analizam cauzele esecului POLITICILOR
monetare si financiare OCULTE impuse la nivel global de SUA , Zona Euro si
Japonia, decit de asa-zisul esec al pietelor monetare si financiare globale.
Din aceasta perspectiva, poate fi formulata intrebarea: pot fi rezolvate
problemele globalizarii economice fara a lua macar in discutie necesitatea unui
management al acestui proces? Este, deci , necesar un “guvern mondial”? Dupa
parerea mea , daca acceptam existenta unei economii globale bazata pe libera
circulatie a muncii si a capitalului, atunci trecbuie sa acceptam in mod
automat si necesitatea unui management global. Pentru ca actiunea umana
colectiva orientata spre anumite scopuri comune implica in mod necesar
conducatori si condusi. Alternativa la acest “rau necesar”care este
managementul o reprezinta deciziile prin consens si dreptul de veto. Dar in
afara unor comunitati minuscule si extrem de coezive din punct de vedere
ideologic sau religios, nicaieri si nicicind nu a fost , nu este si nu va fi
posibila utopia substituirii managementului prin regula consensului. Acesta
cerinta intrinseca a conditiei umane a fost cu mult timp in urma demonstrata
atit empiric , cit si teoretic. Ma refer mai ales la K. Arrow , care a primit
premiul Nobel tocmai pentru ca a demonstrat imposibilitatea substituirii
managementului prin consens, si mai ales la exceptionalul politolog Samuel
Huntington care ne prevenea inca din 1968 ca pate exista ordine fara libertate,
dar nu poate exista libertate fara ordine. Si la drep vorbind, nu sunt oare
pietele “libere” ansambluri de regului IMPUSE prin mijloace politice existentei
colective?
In sfirsit, ma gindesc ca multi din cei care vor citi acest text se vor
intreba: Ce rost are sa ne preocupam atita de problemele economiei mondiale si
de necesitatea unor ” reguli de joc” obligatorii la nivel mondial? Cred ca o
asemenea intrebare ar fi justificata doar daca economia Romaniei ar fi o
economie autarhica. Dar economia tarii noastre nu mai este demult o economie
inchisa. Poate a fost asa doar inainte de secolul 20. In acest moment , economia
Romaniei depinde, din pacate, in prea mare masura de conjunctura mondiala.
In
primul rind, economia Romaniei este o veriga foarte slaba a aconomiei UE in
ceea ce priveste penuria acuta de resurse financiare. Incapabila sa genereze
prin eficienta tehnologica, comerciala si financiara suficiente resurse
financiare, economia Romanie este strict dependenta de FMI si de UE.
In al
doilea rind, este greu de imaginat modul in care economia Romaniei va iesi din
actuala recesiune, atita timp cit legislatia este atit de confuza si de
volatila, autoritatile publice sunt atit de incompetente si de corupte, numarul
efectiv de locuitori a scazut de la 23 la 17 milioane, natalitatea este cu 40%
mai mica in raport cu nivelul aceluiasi indicator la nivel global, calitatea
educatiei s-a diminuat semnificativ in ultimii ani, infrastructura de transport
este atit de deteriorata, iar resursele de perol si gaze se vor epuiza in cel
mult 15 ani.
Exact ca si in celebrul catren al lui Cincinat Pavelescu:
“In tara asta de nimic,
Unde talentul e o crima,
Mai lesne-i
de gasit o rima,
Decit cinci lei la un amic!”
Pentru Blog ZONAECONOMICA.RO,
Conf. Dr. Ec. Nicolae Ţăran,
Catedra de Management, Facultatea de Economie si de Administrare a Afacerilor,
Universitatea de Vest Timisoara
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu