Matt Savinar
PARTEA III
IV. Un punct de plecare dureros de scăzut:
În cele din urmă, cei mai mulţi oameni supraestimează cantitate de energie pe care o vom putea obţine din aceste surseîn următorii 5-25 de ani. Dacă exemplele de la punctul I nu v-au convins de imposibilitatea ca energia solară şi eoliană să înlocuiască mai mult decât o mică parte din energia dată de petrol şi de gaze naturale, gândiţi-vă atunci la următoarele fapte,uşor de verificat:
În 2003, [2] SUA au consumat 100.000.000 de miliarde de kilojouli. Dintre aceştia [3] 180.000 de miliarde provin din energia solară şi eoliană, adică mai puţin de 1/6 dintr-un procent. Pentru a ajunge la 2, 3 procente, ar trebui să mărim producţia de 20 de ori! Din păcate, şansa ca acest lucru să se întâmple în următorii 20 de ani, este egală cu şansa ca Michael Moore şi Dick Cheney să formeze o echipă şi să câştige o cursă de raliu. În ciuda nivelelor ridicate de creştere în aceste industrii coroborate cu o scădere practic miraculoasă a preţului energie (95% în ultimii 20 de ani) şi împreună cu creşterea interesului public pentru energiile alternative, procentul de energie electrică obţinută din centralele solare şi eoliene va creşte cu cu [4]doar 10% pe an.
De vreme ce plecăm de la nivel de 1/6 % de energie produs din aceste surse, o rată de creştere de 10% pe ani nu va ajuta cu nimic în criza ce se prefigurează. Dacă am menţine această rată, peste 25 de ani putem să spunem că vom fi norocoşi dacă energia solară şi eoliană va reprezenta [5] un procent din întreaga noastră sursă de energie.
Celelalte surse de energie alternativă - cum ar fi energia mareelor sau energia geotermală - sunt la rândul lor incapabile de a înlocui mai mult de o fracţiune minoră din necesarul de energie. La fel ca energia solară şi a vântului, ele au aceleaşi probleme: o densitate energetică redusă şi sunt inadecvate pe post de combustibili pentru transport. În plus, ele sunt limitate geografic - energia mareelor este viabilă din punct de vedere tehnic doar în regiunile de coastă. Pe de altă parte, doar o mână de ţări, cum ar fi Islanda, au acces la suficientă energie geotermală pentru a-şi reduce o parte semnificativă din consumul de petrol.
Fireşte, acestea nu sunt argumente pentru a nu investi în aceste surse alternative. Pur şi simplu trebuie să fim realişti asupra a ceea ce ele pot face şi a ceea ce nu. La nivelul locuinţelor individuale, sau al satelor, ele reprezintă cu siguranţă investiţii bune. Dar să speri că aceste surse de energie vor înlocui mai mult decât o mică parte din necesarul de energie al economiei globale industriale este cu totul nerealist.
Ca o observaţie, chiar dacă energia solară, eoliană şi alte alternative ecologice ar putea înlocui petrolul, nu vom scăpa din gheara marilor companii petroliere! Cel mai mare producător de panouri solare este compania British Petroleum, urmată îndeaproape de Shell. Similar, al doilea mare producător de turbine eoliene este General Electric, care a preluat afacerea de la compania petrolieră [6] Enron. Aceste exemple arată că prejudecată conform căreia “Marile companii petroliere sunt speriate de creşterea surselor de energie regenerabilă” este o prostie! Marile companii petroliere conduc piaţa energiilor regenerabile!
“Cum rămâne cu economia bazată pe hidrogen?”
Hidrogenul nu este nici el [7] răspunsul. În 2003, un motor care funcţiona cu hidrogen, costa aproape un milion de dolari. Spre deosebire de alte alternative, motoarele cu hidrogen [8] nu dau semne să se ieftinească. Dar chiar dacă ar fi mai ieftine cu 98%, costând doar 20000 de dolari, hidrogenul şi motoarele cu hidrogen nu vor pune în mişcare decât câteva maşini, din următoarele motive.
I. Penuria mondială de platină.
Un singur motor cu hidrogen are nevoie de aproximativ [9] 20-50 de grame de platină. Dacă aceste motoare ar fi produse în masă, am putea reduce necesarul la 10 grame pe motor. Lumea are circa 7,7 mii de tone de rezerve de platină cunoscute. În momentul de faţă, avem aproximativ 700 de milioane de motoare cu combustie internă. 10 grame de platină pentru fiecare motor x 700 milioane de motoare = 7 mii de tone de platină, adică practic fiecare gram de platină de pe Pământ.
Din păcate, după cum se arată într-un articol recent din “EV World” [10] motoarele cu hidrogen au o durată de viaţă de doar 200 de ore de funcţionare. Două sute de ore înseamnă 16000 de kilometri, la o viteză de 80 de kilometri pe oră. Asta înseamnă că toate cele 700 de milioane de motoare cu hidrogen (cu 10 grame de platină fiecare în parte) ar trebui înlocuite cel puţin o dată pe an.
Aşa că pentru a înlocui celor 700 de milioane de motoare care folosesc petrol (benzină, motorină) cu motoare cu hidrogen va însemna să extragem fiecare gram de platină din pământ şi să îl folosim exclusiv pentru construcţia acestor motoare. Asta este însă imposibil, deoarece platina este deja în cantităţi reduse, necesită foarte multă energie pentru extracţie, şi este crucială în numeroase procese industriale. Dar chiar dacă am putea extrage platina, economia bazată pe motoare cu hidrogen nu ar dura decât un an! Ce vom face când, după 6 luni de “economie bazată pe hidrogen” am atinge “apogeul platinei”? Poate că Michael Moore va face un film documentar despre legăturile dintre familia prezidenţială şi companiile străine de extracţie a platinei iar o mamă al cărui fiu a murit în ultimul “război al platinei” va duce o campanie naţională pentru retragerea trupelor din Africa de Sud (ţara care deţine [11] 80% din rezervele mondiale de platină ).
Dar să presupunem că am reuşi să găsim un înlocuitor pentru platină. Chiar şi aşa, posibilitatea ca hidrogenul să înlocuiască mai mult decât o mică parte din consumul nostru de petrol este oprită de câteva limitări severe. NASA, ale cărei nave spaţiale folosesc hidrogenul pe post de combustibil , îşi poate permite să facă acest lucru, dar există o diferenţă mare între a lansa nave în spaţiu şi a pune în mişcare o economie globală cu o creştere constantă în apetitul pentru energie.
II. Imposibilitatea de a păstra cantităţi masive de hidrogen la un preţ scăzut:
Hidrogenul este cel mai mic element atomic cunoscut. Asta face să fie practic imposibil să-l putem stoca masiv şi transporta de-a lungul unor distanţe uriaşe, la nişte costuri reduse cerute de reţelele noastre globale de transport. În februarie 2005, într-un articol intitulat [12] “Hydrogen Economy: Energy and Economic Blackhole”, Alice Friedemann scrie:
Hidrogenul este un Houdini al elementelor chimice. De îndată ce l-ai băgat într-un container, el va vrea să iasă afară şi cum este cel mai uşor dintre gaze va fi nevoie de mult efort pentru a-l împiedica să iasă. Containerele au nevoie de un mecanism complex de închizătoare, garnituri şi valve. Containerele de hidrogen lichid pentru vehicule vor pierde hidrogen 3-4% pe zi. [N. AM: inevitabilele pierderi de hidrogen în atmosferă ar duce la distrugerea stratului de ozon]
III. Costul masiv al infrastructurii:
O economie bazată pe hidrogen necesită o masivă restructurare a întregului sistem global de transport şi de aprovizionare. La un milion de dolari pe maşină, ar costa 350.000 de miliarde de dolari pentru a înlocui jumătate din numărul actual de automobile cu automobile care să folosească hidrogen. Ca să nu mai vorbim de câţi bani ar mai fi necesari pentru a înlocui fie şi parţial avioanele şi vapoarele.
Aceste numere nu devin mai frumoase nici dacă ne gândim exclusiv la modul în care putem produce hidrogenul. Conform unui articol apărut recent în revista Nature, intitulat [13] “Economia pe bază de hidrogen pare de neatins:”
Pentru a converti fiecare autovehicul din SUA la hidrogen, energia electrică necesară ar putea fi obţinută dacă am acoperi jumătate din suprafaţa Californiei cu centrale eoliene sau echivalent dacă am construi 1000 de noi centrale nucleare.
Din păcate, chiar dacă am reuşi să construim un număr ridicol de mare de centrale eoliene sau de centrale atomice, tot va trebui să construim maşini cu motoare pe bază de hidrogen, reţele de distribuţie a hidrogenului - toate acestea fiind mai scumpe decât ne-am putea imagina. De exemplu, construcţia unei reţele de distribuţie a hidrogenului, comparabilă cu reţeaua actuală de distribuţie a benzinei, ar costa [14] 200.000 de miliarde de dolari. Adică de 20 de ori produsul intern al SUA! Cum va putea fi obţinut un astfel de capital imens în mijlocul unei penurii energetice?
IV. Hidrogenul: factorul de “scufundare energetică”
Aşa cum am menţionat anterior, energia solară, eoliană sau nucleară pot fi folosite pentru a extrage hidrogenul din apă printr-un proces numit electroliză. Acest proces este simplu, dar din păcate consumă mai multă energie decât produce. Asta nu are nimic de-a face cu costul financiar, ci doar cu legile imuabile ale termodinamicii. Ca să o cităm pe Alice Friedemann:
Legile fizicii ne spun că o economie bazată pe hidrogen va fi întotdeauna într-o deficienţă energetică. Este nevoie de mai multă energie pentru a produce hidrogenul decât cea care o obţii folosindu-l ulterior. Chiar dacă rezolvăm probleme ca, evitarea reacţiei cu oxigenul, greutatea mare a maşinilor cu hidrogen, prevenirea pierderilor, transportarea hidrogenului la destinaţie etc. şi indiferent de câţi bani cheltuim: tot vom avea nevoie de mai multă energie pentru a produce, stoca şi transporta hidrogenul decât cea pe care o obţinem din el.
Chiar dacă aceste probleme sunt ignorate, tot ar trebui să ne confruntăm cu costurile uriaşe ale unei economii bazate pe hidrogen. Pe lânge cele 200.000 de miliarde de dolari necesari a construi conductele de alimentare cu hidrogen, va drebui să folosim de exemplu încă [15] 40.000 de miliarde de dolari pentru panourile solare care să ne dea energia necesară pentru a produce hidrogenul, sau o sumă ceva mai mică, dar comparabilă dacă am folosi turbine eoliene.
Dar chiar dacă aceste costuri ar fi reduse la jumătate, asta nu ar însemna o mică diferenţă în decurs de o generaţie, devreme ce economia noastră (a SUA) îşi dublează mărimea în 25-30 de ani. Cu alte cuvinte, până când vom face schimbări importante în direcţia unei economii bazate pe hidrogen, problemele se vor fi dublat!
Dacă “economia pe bază de hidrogen” este o asemenea şarlatanie, de ce auzim atât de multe despre ea? Răspunsul e simplu atunci când [16] “urmăreşti banii” şi te întrebi [17] “cui prodest?” (Indicaţie: GM, Shell, şi alţii la fel.)
“Cum rămâne cu energia nucleară?”
Energia nucleară are nevoie de uraniu, ceea ce o face problematică deoarece, aşa cum a explicat David Pethch în articolul său [18] “Peak Oil and You”, chiar şi în cele mai optimiste scenarii uraniul va ajunge în curând o resursă rară:
Figura 1 de mai jos (vezi [19] articolul original) ilustrează diferitele previziuni privind epuizarea uraniului, în funcţie de o rată de creştere anuală a consumului cu 3%, 5% sau 8%.
În momentul de faţă, producţia de uraniu prezintă o scădere accentuată. Iar pe măsură ce petrolul devine insuficient, uraniul va fi folosit din ce în ce mai mult ca resursă energetică. Toate cele trei scenarii prezentate au un curs similar până în 2013. Dar chiar şi în cea mai bună dintre situaţii, până în 2020 va fi o penurie serioasă de uraniu.
Să presupunem că vom descoperi noi resurse de uraniu care vor dubla cantitatea cunoscută. Asta nu va avea însă un efect prea mare, după cum se poate vedea din figura 2 de mai jos:
Criza este întârziată doar cu vreo 10 ani…
Lăsând la o parte problema aprovizionării cu uraniu, energia nucleară (la fel ca şi cea solară sau eoliană) nu este o energie pe care să o putem folosi pe post de combustibil de transport [N. AM.: exceptând submarinele nucleare!]. Pentru a folosi energia nucleară în acest scop, ar trebui să trecem la o economie pe bază de hidrogen - alternativă despre care am arătat deja că nu e fezabilă.
Chiar dacă şi aceste probleme sunt presupuse îndepărtate, o trecere la scară mare către puterea nucleară nu este posibilă din cauza costurilor imense (şi a timpului necesar) pentru a construi o centrală nucleară. Şi ar fi nevoie de circa [20]10.000 dintre cele mai mari centrale atomice pentru a produce energia pe care ne-o dau combustibilii fosili. La un cost de 3-5 miliarde de dolari - care nici măcar nu include costul dezafectării reactoarelor nucleare învechite şi cel al stocării deşeurilor nucleare - suma care o obţinem este cu totul descurajantă.
Şi că tot veni vorba despre deşeurile nucleare, să remarcăm faptul că [21] nu există nici o soluţie sigură pentru această problemă. Acesta este în mod special cazul unor ţări ca Rusia sau China care e greu de crezut că vor adopta măsuri de cea mai sporită siguranţă, mai ales dacă economiile lor sunt într-o criză de energie. Ar putea de asemenea fi şi cazul SUA, deoarece, aşa cum James Kunstler a observat în cartea lui recent apărută, [22] The Long Emergency:
. . . reactoarele ar putea ajunge dincolo de mijloacele de control ale societăţii, o societate cu o autoritate centrală mai slabă, cu o mai puţină forţă poliţienească şi cu resurse financiare mai reduse… În absenţa petrolului ieftin, putem presupune că siguranţa exploatării energiei nucleare va trece pe planul doi.
Presupunând că găsim soluţii pentru toate problemele privind costul şi siguranţa energiei nucleare, rămâne cea mai supărătoare întrebare dintre toate: De unde vom face rost de cantităţile imense de petrol necesare pentru a construi sute, dacă nu mii, de astfel de reactoare nucleare mai ales că trebuie cel puţin 10 ani pentru a da un astfel de reactor în funcţiune şi nu vom fi motivaţi să le construim decât în momentul când petrolul va ajunge într-o penurie permanentă?
Să nu uităm că odată ce am construit aceste reactoare, rămânem cu sarcina extrem de costisitoare de a restructura o parte importantă din cele de mai jos pentru a funcţiona cu electricitate derivată din energia nucleară:
1. 700 de milioane de autovehicule care consumă benzină şi motorină.
2. Milioane de avioane care consumă benzină.
3. Milioane de vapoare care consumă motorină.
2. Milioane de avioane care consumă benzină.
3. Milioane de vapoare care consumă motorină.
Ar mai fi totuşi o soluţie, dar ea ţine încă de un viitor nesigur. Oamenii de ştiinţă au făcut unele
progrese în domeniul [23] fuziunii nucleare, dar drumul de la succesul de laborator la aplicarea pe scară industrială este extrem de lung, şi chiar în cele mai favorabile circumstanţe, ar lua zeci de ani să fie străbătut. [N. AM.: Ar fi necesar un nou “program Manhattan”, mult mai extins?]
progrese în domeniul [23] fuziunii nucleare, dar drumul de la succesul de laborator la aplicarea pe scară industrială este extrem de lung, şi chiar în cele mai favorabile circumstanţe, ar lua zeci de ani să fie străbătut. [N. AM.: Ar fi necesar un nou “program Manhattan”, mult mai extins?]
Din nou, ca şi celelalte alternative la petrol, toate formele de energie nucleară sunt bune. Dar dacă sperăm că ele ne vor salva de consecinţele “apogeului petrolului” ne înşelăm cu bună ştiinţă!
“Cum rămâne cu biocombustibilii ca etanolul şi biodiesel-ul?”
Biocombustibilii cum ar fi biodiesel-ul, etanolul (alcoole etilic), metanolul etc. sunt buni, dar numai în cantităţi mici. Biocombustibilii sunt obţinuţi din plante care sunt crescute cu cantităţi masive de petrol (sub formă de pesticite, fertilizatori, combustibili utilizaţi de maşinile agricole etc.) şi au o rată extrem de scăzută, de întoarcere a energiei investige - uneori chiar negativă! De exemplu, producţia de etanol [24] necesită şase unităţi de energie pentru a produce una singură! Asta înseamnă că se consumă mai multă energie pentru a produce alcool decât se va obţine ulterior din arderea alcoolului, ceea ce va mări deficitul energetic.
În plus, mai există problema terenulul pe care să creştem plantele din care vom produce biocombustibilul, mai ales că suntem într-o [25] criză a terenului arabil necesar producţiei de alimente. Şi această problemă este foarte importană, devreme ce terenul necesar pentru a produce fie şi o cantitate modestă de biocombustibil este tulburător de întins! Într-un articol publicat în iulie 2004, intitulat [26] “Old Policies Make Shift From Foreign Oil Tough“: jurnalistul Lee Dye remarcă:
… a folosi porumbul ca sursă de energie a viitorului, va duce la distrugerea producţiei autohtone (i.e. din SUA) de alimente. Este nevoie de aproape 4 hectare pentru a creşte suficient porumb ca să alimentezi un automobil ca să meargă 15000 de kilometri - adică un an. Asta este suprafaţa de teren din care se produce mâncarea pentru 7 persoane, pentru aceiaşi perioadă de timp. Iar dacă am vrea să alimentăm toate automobilele noastre cu alcool etilic, ar trebui să acoperim 97% din suprafaţa ţării cu porumb.
Biodiesel-ul (care e produs din rapiţă) este considerabil mai bune decât etanolul, dar cu o rată de întoarcere a energiei de 3 la 1, totuşi nu se poate compara cu petrolul (care are rata de 30 la 1).
În timp ce o tentativă de a trece la biocombustibili va fi profitabilă pentru firmele gigante din agricultură cum ar fi Archer Daniels Midland, ConAgra si Monsanto (ca să nu le enumerăm decât pe cele care au contribuţii importante la campaniile electorale din SUA) ea nu va rezolva problema crizei energetice pentru consumatorii individuali.
Realitatea înspăimântătoare e aceea că dacă vrem să înlocuim, fie şi o mică parte din necesarul de petrol, cu biocombustibili, va trebui să transformăm Africa într-o imensă fermă de biocombustibil! Evident, mulţi africani - care deja suferă de foame - nu vor fi tocmai fericiţi să le luăm pământul pe care ei îl folosesc să-şi crească mâncarea, ca să ne creştem noi biocombustibilii! După cum remarcă George Monbiot, un astfel de comportament ar însemna [27] un dezastru umanitar fără precedent. De asemenea, orice încercare de a transforma Africa într-o fermă de biocombustibil, va duce cu siguranţă la o insurgenţă armată continentală - faţă de care dezastrul nostru din Irak ar părea o joacă de copii…
Presupunând că transformarea Africii într-o fermă de rapiţă este posibilă din toate punctele de vedere: economic, tehnic şi militar, şi lăsând la o parte problemele umanitre, ceea ce vom face va fi să înlocuim “dependenţa de petrol străin” cu “dependenţa de biodiesel străin”.
Unii cercetători caută alternative pentru soia pentru a produce biodiesel. O astfel de alternativă ar fi producerea [28]biodiesel-ului din alge. Ca orice alt proiect care promite să “înlocuiască toţi combustibilii fosili” nici acesta nu a reuşit să producă nici măcar un strop de combustibil bun pentru comercializare. Asta nu îi împiedică pe mulţi să afirme că biodiesel-ul produs din alge va rezolva problema energie…
Faptul pe care atât de mulţi oameni din mişcările ecologiste refuză să-l accepte este acela că biodiesel-ul nu poate înlocui decât un mic procent din consumul actual de petrol. După cum Dr. Ted Trainer explică într-un recent articol despre [29]limitările termodinamice ale combustibililor obţinuţi din biomasă:
…Acesta este motivul pentru care eu nu cred că societatea de consum se poate salva singură. Nici măcar clasa sa intelectuală sau mişcările ecologiste nu dau vreun semn că această societate are ştiinţă sau măcar voinţa să se gândească la situaţia în care ne aflăm. Iar situaţia nu poate fi redresată decât printr-o reducere uriaşă în volumul producţiei şi al consumului de combustibili…
Actualul entuziasm privind biodiesel-ul este un bun exemplu despre ceea ce Dr. Trainer spunea mai sus. În timp ce oamenii care şi-au schimbat autovehiculele personale pentru a funcţiona cu petrol vegetal merită admiraţia pentru nobila lor intenţie de a reduce dependenţa noastră de petrol, pe termen lung, efortul lor este cel puţin îndoielnic. Odată ce sistemul nostru de agricultură superintensivă [30] va colapsa ca urmare a efectelor “vârfului petrolului” , petrolul vegetal va deveni mult prea preţios şi prea scump pentru a putea fi folosit drept combustibil pentru autovehicule (doar cei foarte bogaţi şi-l vor permite). Aşa cum James Kunstler remarcă în blogul său [31] “Cluster Fuck Nation”, într-un articol din aprilie 2005, mulţi entuziaşti ai biodiesel-ului nu au nici cea mai mică ideea care e realitatea:
Aflat în Vermont săptămâna trecută, am discutat cu o gaşcă de tineri entuziasmaţi de biodiesel. Erau nişte tipi serioşi, optimişti care vroiau să facă un bine ţării lor. Dar perspectivele în care credeau m-au făcut aproape să înnebunesc, deşi ele reprezentau într-un fel o credinţa tipică la toate nivelele societăţii noastre de azi.
De exemplu, i-am întrebat dacă s-au gândit vreodată că biodiesel-ul va trebui cultivat în ferme care vor folosi animale de povară (care la rândul lor au nevoie de mâncare)? Nu, mi-au răspuns ei şi mi se părea că sugestia mea o considerau aberantă. Ei se aşteaptă ca viitoarea lume să funcţioneze la fel ca în prezent, iar biodiesel-ul va fi doar un alt modul high-tech care va cădea pur şi simplu în sistemul actual pentru a înlocui modulul depăşit al petrolului (aşa cum schimbi o placă la un calculator, de exemplu).
În cele ce urmează, Kunstler explică faptul că atunci când politica actuală a locuinţelor şi a locurilor de muncă [N. AM.: modelul suburbiei americane, care se bucură de un entuziasm crescut şi în România!] se bazează pe asemenea previziuni fanteziste, rezultatul va fi o creştere şi mai periculoasă a dependenţei noastre de energia ieftină şi de “combustibili ieftini”.
NOTE:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu