Cum dispar civilizaţiile... (Jared Diamond)

Acest raport (merge vorba despre  Raportul asupra incalzirii globale publicat în 2007 de către Comitetului Interguvernamental pentru Schimbari Climatice (IPCC))  este în stare să întristeze pe cei mai înveteraţi optimişti. Este neplăcut să aflăm că aproximativ 60% dintre „serviciile ecosistemelor" necesare pentru susţinerea vieţii pe planeta nostră au degradat sau sînt administrate în aşa mod, încît realizarea lor duce la degradare. (Cu toate că termenul „serviciile ecosistemelor" pare cumva neobişnut, sensul lui este simplu şi anume: ocrotirea aerului şi a apei, ocrotirea pădurilor, păstrarea rezervelor piscicole, controlul schimbărilor de climă, lupta cu calamităţile naturale şi cu dăunătorii agricoli). Toate acestea ameninţă cu noi calamităţi naturale care influenţează negativ bunăstarea oamenilor prin înrăutăţirea calităţii apei, formarea „zonelor moarte" de-a lungul litoralelor mărilor şi ale oceanelor, micşorarea rezervelor de peşte-marfă, creşterea instabilităţii climei. Învăţaţii subliniază că aceste procese se pot amplifica în următorii 50 de ani.  
Omenirea trebuie să se dezică cît mai repede de atitudinea iresponsabilă faţă de natură. 

Aceasta este principala concluzie a autorilor raportului. Administraţia actuală de la Casa Albă ignoră aceste apeluri, dar milioane şi milioane de americani au o atitudine mai mult ca serioasă faţă de această problemă. 

Probabil, anume această atitudine a stîrnit printre cititori interesul deosebit pentru noua monografie a lui Jared Diamond, profesor la University of California din Los Angeles. Această carte se numeşte „Colapsul civilizaţiilor. Cum aleg societăţile să reuşească sau să piară". Este o analiză detaliată a catastrofelor îndepărtate şi a celor recente. care s-au prăbuşit asupra oamenilor. Aceştia au exploatat iraţional resursele naturale şi nu au putut sau pur şi simplu nu au vrut să ia în seamă semnalele alarmante. Asproximativ trei luni „Colapsul civilizaţiilor" s-a situat în topul celor mai citite cărţi în ciuda faptului că acest tratat de peste 600 de pagini nu este nici pe departe o distracţie.

Jared Diamond este reprezentantul enciclopediştilor care sînt pe cale de dispariţie. Acum el lucrează la hotarul dintre geografia fizică, biogeografie, istorie, arheologie, economie şi ecologie. Anterior a studiat biochimia, fiziologia, ornitologia. În afară de „Colapsul civilizaţiilor" el a publicat alte trei cărţi de popularizare a ştiinţei care au avut un succes enorm. Una este „Arme, germeni şi oţel" ( 1998 ) pentru care a primit cel mai prestigios premiu american - Pullitzer.

În monografia sa Diamond descrie colapsul populaţiilor care se ocupau cu distrugerea mediului ambiant. Cauzele colapsului pot fi diverse: schimbările nefavorabile ale naturii (de exemplu, înrăutăţirea climei), apariţia duşmanilor externi, modificarea stucturii înrădăcinate a comerţului. Toţi aceşti factori pot apasă butonul de declanşare a colapsului. Cu toate acestea, cel mai important factor, după părerea lui Diamond, este reacţia societăţii la schimbările ecologice.

De obicei teoria este seacă, din această cauză să examinăm cîteva exemple concrete. Cartea lui Diamond conţine multe exemple, dar mă voi opri doar la trei.

Insula statuilor răsturnate.

Aceasta desigur este Rapa Nui, adică Insula Paştelui, cea mai estică insulă a Polineziei. Olandezul Jacob Roggeveen care a descoperit această insulă în anul 1722 de ziua Paştelui a descris în jurnalul său de călătorie statuile enorme de piatră, întoarse cu spatele spre ocean, originea cărora nu poate fi explicată în nici un fel. Cum au putut puţinii locuitori de pe această insulă minusculă să cioplească din tuful vulcanic sute de idoli cu urechile mari, înalţi cît o clădire de două-trei etaje apoi să-i transporte în diferite puncte ale litoralului şi să-i instaleze pe platforme masive de piatră - ahu fără animale de tracţiune? Din ce materiale îşi construiau instrumentele insularii, doar la momentul sosirii lui Roggeveen pe insulă creşteau doar arbuşti şi copaci mici şi lipseau cu desărvîrşire copacii cu trunchiuri înalte fără de care este imposibilă fabricarea manivelelor, a tăvălugilor şi a odgonurilor? Aşa a apărut faimosul „mister al statuilor de pe Inslua Paştelui". Pentru a explica acest mister s-a apelat chiar şi la ipoteza unei vizite a extratereştilor.  

 

La momentul actual învăţaţii au stabilit că în trecut pe insulă creşteau păduri bogate. În aceste păduri se întîlneau cei mai înalţi palmieri şi creşteau arborii sofora care se deosebeau printr-un lemn foarte rezistent. Creştea şiTriumfetta semitrilobă din scoarţa căreia polinezienii făceau funii foarte rezistente. Pe insulă trăiau peste cincisprezece mii de locuitori care constituiau o forţă de muncă putrnică. Statuile erau cioplite în carierele de piatră şi erau transportate pe tălpici de lemn sub care se puneau traverse de lemn, iar apoi erau ridicate cu ajutorul manivelelor de lemn. Această tehologie era accesibilă polinezienilor aşa că nu era nevoie de ajutorul hoinarilor interstelari pentru a instala statuile. Dar încotro au dispărut oamenii şi pădurile?

Insula Paştelui a fost populată relativ recent, în secolul al IX-lea d. Hr. de către urmaşii locuitorilor Arhipelagului Bismarck situat la nord de Noua Guinee. Rapa-Nui este atît de îndepărtată de celelalte insule ale Polineziei, încît populaţia sa era în izolare totală, inclusiv pînă la vizitele europenilor. O duzină de clanuri deţineau teritorii pe ţărmul oceanului unde erau instalate pînă la cinci platforme ritualice - ahu. Greutatea acestora atingea cîteva mii de tone (în total existau 25 de platforme). Erau şi cîteva zeci de platforme mai mici şi mojlocii la poalele cărora locutorii îngropau cenuşa celor morţi. Specialiştii consideră că ahu au început să fie construite şi instalate acum o mie de ani. Cel mai mare avînt în instalarea statuilor a revenit anilor 1200-1500 şi a luat sfîrşit prin anul 1600. Aproximativ atunci, sau puţin mai tîrziu, numărul locuitorilor insulei a inceput să scadă vertiginos şi la sosirea escadrei lui Roggeveen nu atingea mai mult de două mii. Depopularea era însoţită de distugerea principiilor sociale cristalizate, de războiele dintre clanuri şi apariţia canibalismului. Cauzele sînt clare. Locuitorii insulei au cheltuit nemilos lemnul pentru transportarea statuilor, pentru constucţia templelor şi a canoe-lor, pentru încălzirea locuinţelor şi pentru incinerarea morţilor. Astfel au fost lichidate pădurile bogate. Primii locuitori ai Rapa Nui se alimentau cu moluşte, peşte, broaşte ţestoase. Pentru a le dobîndi locuitorii insulei trebuiau să iasă în larg, dar pentru aceasta era nevoie de bărci mari, şi, evident, de lemn calitativ. De aici rezultă că defrişarea ducea la micşorarea numărului de canoe, iar aceasta la rîndul ei reducea dobîndirea produselor oceanice bogate în proteine. Treptat au dispărut şi sursele de vitamine - nucile şi fructele. Pe insulă trăiau o mulţime de păsări, dar şi acestea au dispărut, fiind mîncate de oameni şi de şobolanii care s-au înmulţit spectaculos. Aborigenii ştiau să cultive batata, trestia de zahăr, bananele. Pe pămîntul defrişat s-a produs eroziunea solului, iar vîntul şi ploaia au gonit şi au spălat stratul fertil. Nu se ajungea apă potabilă, iar înlocuitorul acesteia - sucul dulce de trestie a provocat cariile şi diabetul. Pe Insula Paştelui nopţile de iarnă sînt friguroase, iar pentru încălzirea locuinţelor rămăsese doar iarba şi resturile de trestie. Epidemiile de viroze respiratorii îi secerau mai ales pe bătrîni şi copii. Populaţia a fost nevoită să se mute din case în bordeie, deoarece acestea puteau fi încălzite mai uşor. În consecinţă s-a produs degenerarea fizică. În anul 1774 James Cook i-a găsit pe locuitorii insulei „mici, uscaţi, timizi şi nefericiţi". Oamenii au pierdut încrederea în preoţii păgîni şi în conducătorii săi iar apoi clanurile au declanşat războie care erau alimentate de concurenţa pentru pămînt şi alimente.

Un colaps ecologic tipic.

Pe Insula Paştelui nu puteau fi nici războiae, nici crize ale comerţului extern: oamenii izolaţi nu aveau cu cine lupta şi face comerţ. Probabil nu au existat nici schimbări climaterice bruşte. Rămîn deci doi factori: cel ecologic condiţionat de dispariţia, în primul rînd, a pădurilor şi nimicirea păsărilor şi incapacitatea conducătorilor de a renunţa la instalarea ahu şi a statuilor. Ba mai mult, clanurile insulare continuau să concureze în instalarea statuilor uriaşe.

Mai tîrziu, după ce au căzut vechile principii sociale, clanurile rivale au început să decapiteze şi să răstoarne nemilos idolii străini. După 60 de ani de la vizita lui Cook, pe insulă nu a rămas nici un idol în picioare. Statuile mîndre care sînt demonstrate astăzi turiştilor au fost instalate din nou abia în secolul al XX-lea.

Piramidele din junglă

Înainte vreme pe teritoriul Mexicului, Belizului, Hondurasului şi al Guatemalei a înflorit, apoi a pierit civilizaţia maya. Cultura maya şi-a atins culmea progresului în secolul al VIII-lea, la sfîrşitul aşa-numitei perioade clasice. În acele timpuri în Yucatan şi în apropierea lui trăiau nu mai puţin de cinci milioane de oameni, posibil chiar de trei-patru ori mai mulţi. La sosirea spaniolilor aici rămăseseră mai puţin de cinci sute de mii de oameni. 

Diamond consideră că prăbuşirea civilizaţiei maya a fost condiţionată de patru factori ai colapsului. La fel ca şi locuitorii de pe Rapa Nui maiaşii au nimicit pădurile şi au sărăcit solul. Ei nu au avut noroc nici de climă, pe peninsulă se instala foarte des seceta. În afară de aceasta între conducătorii triburilor maiaşe izbucneau permanent lupte aprige. În cele din urmă în preajma catastrofei iminente indienii maya, la fel ca şi insularii de pe Rapa Nui, nu au fost în stare să-şi modifice strategia comortamentală. În schimb, maya nu se confruntau cu criza comerţului extern. Unicul produs de care aveau nevoie maiaşii era obsidianul - sticlă vulcanică din care se confecţionau instrumente şi arme, dar acesta era livrat fără întrerupere.

Maiaşii aveau cunoştinţe vaste despre mişcarea aştrilor pe cer şi au creat un calendar unic, au construit oraşe şi temple maiestoase, înfrumuseţate cu fresce minunate. Dar agricultura lor în comparaţie cu alte civilizaţii mari ale Mesoamericii şi ale Americii de Sud era destul de primitivă. Ei nu aveau animale de tracţiune, nici de carne. Dintre animalele de casă existau doar cîini, curci, răţi şi albini. Populaţia care era alcătuită în totalitate din ţărani se alimenta în general cu porumb, dar acesta era o sursă destul de săracă în substanţe nutritive. Creşterea populaţiei ducea la extinderea terenurilor agricole. Pentru aceasta erau amenajate terase pe versanţii munţilor şi erau defrişate noi teritorii. Solurile deveneau sterile şi se uscau, iar roada era săracă, provocînd criza alimentară. În perioada dintre anii 810 şi 910 s-au înregistrat 20 de perioade secetoase, inclusiv seceta catastrofală din anul 900 cînd maya au rămas fără rezervele de apă. Credinţa în puterea nelimitată a regilor-sacerdoţi a fost clintită. Armate de regi şi prinţi încercau tot mai des să se pricopsească pe contul vecinilor şi se încingeau tot mai multe conflicte. În acelaşi timp ei se încumetau să construiască noi temple şi palate, sperînd să cîştige bunăvoinţa zeilor şi să evite tragedia apropiată. Finalul este cunoscut: un adevărat colaps ecologic. 

Putea fi evitat acest final trist? În principiu da, există chiar şi un exemplu. Aproximativ şase sute de ani în urmă conducătorii imperiului incaşilor au putut evita pericolul legat de dispariţia pădurilor. La ordinul lor indienii au limitat defrişarea Anzilor şi au început consolidarea versanţilor, plantînd păduri tinere. Acest fapt a încetinit eroziunea solului, a oprit scăderea productivităţii gospodăriilor ţărăneşti şi a amînat criza alimentară. Chiar dacă la mijlocul sec. al XVI-lea imperiul incaşilor şi-a încetat existenţa aceasta nu s-a întîmplat din cauza unui colaps ecologic. Cea mai dezvoltată şi numeroasă civilizaţe de indieni a pierit din cauza conflictelor interne şi din cauza conchistadorilor spanioli, în faţa cărora armatele numeroase de indieni erau practic dezarmate.

Din ce cauză indienii maya nu s-au îngrijit la vreme să-şi salveze natura? În comparaţie cu imperiul incaşilor care era un stat centralizat şi se supunea puterii monarhului absolut, pămînturile mayaşilor erau împărţite între oraşele-state care luptau permanent între ele. În aceste condiţii, folosind limbajul contemporan, era imposibilă o politică unică de protecţie a naturii. Astfel că civilizaţia maya s-a autonimicit cu mult înaintea apariţiei primilor colonizatori europeni.

Interviul lui Jared Diamond, profesor de geografie de la University of California din Los Angeles, autorul cărţii „Colapsul civilizaţiilor", oferit ziarului Frankfurter Allgemeine Zeitung

- Cartea dvs. a trezit un interes deosebit în SUA. Din ce cauză americanii se interesează de declinul civilizaţiilor şi din ce cauză sînt îngrijoraţi de soarta propriei societăţi?

Diamond: În primul rînd, un anumit imbold l-a dat atacul asupra World Trade Center. Totuşi, problema nu rezidă doar în terorişti. Pe noi ne interesează la momentul actual schimbările de climă şi ne îngrijorează faptul că preşedintele american şi cel al Australiei nu vor să înţeleagă ce pericol ne paşte.

- Cartea dvs. este scrisă în stilul istoriografiei clasice. În ea sînt adunate o colecţie de exemple despre reuşite şi nereuşite. Din toate exemplele, la care v-aţi opri, dacă ar trebui să alegeţi?

Diamond: Publicul preferă exemplul Insulei Paştelui, deoarece este foarte convingător şi metaforic. Locuitorii insulei nu au avut unde se salva de catastrofa iminentă. Noi ne aflăm pe o corabie cosmică care se numeşte planeta „Pămînt" şi nu avem în rezervă o planetă pe care am putea să ne ascundem. Alt exemplu elocvent îl reprezintă cel al vikingilor din Groenlanda. Nu este vorba de nişte polinizieni, adică de nişte „barbari primitivi cu pielea smadă" care trăiau la marginea lumii. Într-un fel, vikingii făceau aproximativ acelaşi lucru pe care-l facem şi noi în prezent: ei dezvoltau vităritul - creşteau oi şi capre, construiau o enormă catedrală, cumpărau obiecte de lux.

- Puteţi să numiţi un exemplu pozitiv?

Diamond: Islanda. Această ţară şi-a rezolvat atît de strălucit problemele catastorfale, încît a devenit cea mai bogată ţară din Europa după Luxemburg şi Olanda.

- Dar cum au procedat ei?

Diamond: Islandezii au înţeles ce daună aduc mediului înconjurător prin tăierea pădurilor, fapt care provoca eroziunea solului. În Islanda solul are provinienţă vulcanică şi conţine fosfor care este mînat de vînturi. Dacă ar fi fost tăiate pădurile, vîntul ar fi suflat tot stratul superior al solului. După prima sută de ani de populare a Islandei de către norvegieni, vîntul şi ploile au spălat şi au mînat aproximativ o jumătate din solul ţării. Islandezii au început să rezolve această problemă încă în Evul Mediu. Mai cu seamă, ei au micşorat numărul oilor care nimiceau păşunile.

- Unii specialişti susţin că schimbările de climă nu sînt cauzate de emisiile în atmosferă a gazelor de seră. Ce puteţi răspunde acestor oameni?

Diamond: Aş spune două lucruri. În prezent clima se schimbă mult mai rapid ca odinioară. Totuşi noi ne-am învăţat să înlăturăm catastrofile. Desigur nu putem să prevedem spre exemplu un cutremur, dar sîntem în stare să reparăm ceea ce am făcut cu mîinile proprii -să oprim încălzirea atmosferei.

Sînt convins că doar oamenii care nu au copii sau cei iresponsabili pot să rămînă indiferenţi la aceste probleme.

- La momentul actual China influenţează foarte mult ecologia planetei. Ce consecinţe poate avea acest fapt?

Diamond: Aici există aspecte pozitive şi negative. Într-o anumită măsură China duce o politică deşteaptă şi îndrăzneaţă, inclusiv în domeniul ecologiei. În ţară au fost tăiate mult timp pădurile şi asta a dus la eroziunea solului şi la alunecări de teren. În cele din urmă aceasta s-a soldat cu pericolul inundaţiilor pentru un sfert de populaţie a Chinei, adică pentru 250 de milioane de oameni. Astfel, conducerea Chinei a interzis tăierea pădurilor (şi a început să cumpere lemn din Siberia, unde pe teritorii vaste sînt jefuite pădurile. - N. r.). Aceasta nu înseamnă că astăzi China nu are nevoie de lemn şi hîrtie. Ţara îşi rezolvă problema importînd lemn din Africa, America de Sud şi Australia. Dar Australia este foarte săracă în păduri, cu toate acestea exportă lemn în China şi Japonia - ţara care îşi ocroterşte cu multă rîvnă pădurile. Japonia importă lemn din Australia ca şi cum l-ar aduce din propiria colinie.

- Cît de actuale sînt problemele ecologice?

Diamond: Cred că timpul nostru a expirat. Acum poate să dispară nu doar Insula Paştelui, ci toată civilizaţia umană. Ea poate fi distrusă de valurile de refugiaţi. Ne-am obişnuit să credem că ţările din lumea a treia se află undeva departe. Ce poate să se întîmple spre exemplu dacă în Nigeria va izbucni un război civil? Va începe un exod al populaţiei, iar în Nigeria trăiesc 130 de milioane de oameni! Va suporta oare Europa un val atît de enorm de refugiaţi? Ce poate să se întîmple în cazul unei catastrofe similare în Indonezia (aici locuiesc peste 200 de milioane de oameni) sau în Filipine, unde locuiesc 80 de milioane de oameni?

Catastrofa de după Cercul Polar

Istoria colonizării Groenlandei de către norvegieni este cea mai misterioasă şi cea mai tragică. În anul 986 pe insulă au debarcat cîteva sute de vikingi de origine norvegiană, conduşi de Eirikr Raudi. Vikingii au întemeiat pe litoral două colonii - aşezarea de vest şi cea de est. Aceste aşezări au existat aproximativ cinci sute de ani. În sec. al XIII-lea care a fost unul prosper pentru vikingi, acolo erau 250 de gospodării ţărăneşti cu aproximativ cinci mii de locuitori (o mie în aşezarea de vest şi patru mii în cea de est). La mijlocul sec. al XIV-lea colonia de vest a fost complet părăsită, ceva mai tîrziu a rămas pustie şi cea de est. 

După părerea multor specialişti coloniştii norvegieni au dispărut exclusiv din cauza climei nefavorabile. În anii 800-1300 clima în nordul Atlanticului era destul de blîndă: aşa-numita perioadă caldă a Evului Mediu. Apoi, pînă la începutul sec. al XIX-lea a durat Mica perioadă glaciară. Vikingii creşteau vaci, oi şi capre pentru care în anii săraci nu ajungea hrană. Nu era uşor pentru vikingi să vîneze reni şi animale de mare în perioadele cînd fiordurile îngheţau. Totuşi răcirea climei a survenit treptat, iernile aspre alterau cu cele moderate deci coloniştii puteau să se adapteze la noile condiţii.

Una din cele mai importante cauze care au condus la un final atît de tragic este neaşteptată: analiza radiocarbonică a arătat că vikingii groenlandezi, în comparaţiei cu fraţii lor islandezi şi europeni, nu mîncau peşte. Probabil era o veche interdicţie de pe timpurile primilor colonişti care s-au intocsicat cu peşte alterat. Vikingii erau lipsiţi de o sursă foarte bogată, accesibilă şi permanentă de alimente care ar fi putut să-i scape în timpurile grele.

Este doar una din manifestările conservatismului exclusiv al colonizatorilor, reticenţa lor faţă de tot ce era nou şi devotamentul lor pentru principiile patriarhale. Societatea vikingilor groenlandezi se deosebea printre altele printr-o xenofobie puternică. Veneticii străini din Europa refuzau orice contact cu eschimoşii (inuiţi), locuitorii indigeni ai Arcticii care erau nişte vînători maritimi foarte iscusiţi. Vikingii ar fi putut să înveţe multe lucruri de la aceştia, dar niciodată n-au tins spre aceasta, simţindu-se europeni şi superiori.

Ei construiau şi îmbodobeau cu ardoare biserici, iar cei mai de seamă aveau slăbiciune pentru luxul european. Vikingii aveau puţine mărfuri pentru export: puful de raţă polară, osul şi pielea de morsă, colţi de narval, postavuri impermeabile groase, urşi albi (vii şi împăiaţi), precum şi minunaţii şoimi groenlandezi, păsări de vînătoare care costau bani grei în Europa şi în Orientul arab. Vikingii cumpărau podoabe de aur, clopote de biserică, sfeşnice de bronz, vin, mătăsuri. La fel, importau obiecte din fier, lemn pentru construcţii şi pentru nave, grîne, dar în cantităţi mici. Elita groenlandeză a continuat acest obicei distructiv chiar şi la începutul Micii perioade glaciare.

Principala cauză a acestui colaps a fost criza ecologică. Vikingii tăiau pădurile pentru a elibera terenuri pentru păşuni, pentru construcţii şi pentru încălzirea locuinţelor, topeau cu cărbune de lemn fierul spongios  (care este de o calitate inferioară, dar nu era altă alegere). Vegetaţia nordică este foarte fragilă, se restabileşte foarte lent, astfel că mestecenii şi salciile au început să dispară. Apoi au început să dispară şi păşunile. Animalele au mîncat şi au călcat toată iarba. Stratul fertil al solului s-a subţiat şi nisipul dezvelit a fost dus de vînt şi ploi. Cu timpul solul fertil de lîngă aşezări practic a dispărut, dar locuitorii nu au făcit nimic pentru a preîntîmpina această distugere.

Probabil, situaţia ar fi fost mai puţin dramatică dacă vikingii, mîncînd toate animalele domestice ar fi trecut la peşte, dar aşa ceva nu le-a trecut prin cap. Plus la toate, bogătaşii locului aveau venituri bune din exportul lînii şi nu vroiau să piardă această sursă. Coloniştii au folosit pentru combustibil şi construcţii chiar şi turba. În consecinţă s-a produs o eroziune teribilă a solului în combinaţie cu un mare dificit de combustibil şi materiale de construcţie.

Au apărut şi duşmanii externi - inuiţii. Cu opt sute de ani în urmă aceste triburi au pătruns din Canada în Groenlanda de nord-vest şi au început încetul cu încetul să se mute în partea de sud a insulei. În preajma anului 1300 inuiţii au apărut în aşezarea de vest, iar încă peste o sută de ani şi în cea de est. Vikingii îi numeau pe eschimoşi nulităţi. La începutul sec. al XIV-lea vikingii nu mai aveau nici paloşe de oţel, nici armuri pentru autoapărare astfel că eschimoşii îi omorau fără piedici, iar pe copiii şi soţiile acestora îi duceau în robie.

La începutul sec. al XV-lea clima s-a răcit şi ghiaţa a acoperit legăturile maritime cu Norvegia care era unicul partener comercial cu Groenlanda. Ultima corabie norvegiană a vizitat insula în 1406, iar în următorii 107 ani acolo nu a călcat picior de european.

Aşezarea de vest era deja moartă cînd a sosit după o pauză atît de lungă prima corabie, iar cea de est lupta încă pentru viaţă. Resursele aşezării de est se epuizau, locuitorii se îmbolnăveau şi mureau. Nu rămăseseră în viaţă nici un preot şi nu avea cine să-i consoleze şi să-i încurajeze, şi să-i oprească pe oameni de la fapte nechibzuite. Diamond presupune că într-o iarnă deosebit de aspră ţăranii înfometaţi au acaparat cu forţa cele mai bogate moşii din aşezarea de est. Spre primăvară ei au nimicit ultimele vite şi alte rezerve după care au început să piară unul cîte unul de foame şi de frig.

Moartea coloniilor norvegiene a fost condiţionată de acţiunea simultană a celor cinci factori ai colapsului. Rezultatul ar fi putut fi mai puţin fatal, aşa cum a fost în cazul vikingilor islandezi care au supravieţuit în condiţii similare, chiar dacă nu atît de dure.

Ce ne aşteaptă?

Omenirea contemporană continuă să risipească resursele nasturale pe scară globală. De expemplu, dacă nu se vor salva urgent pădurile tropicale umede, atunci junglele vor exista doar în rezervaţiile naturale. Dacă vom avea mare noroc, acestea vor exista şi în bazinul Amazonului şi al fluviului Congo. În secolul acesta se vor micşora catastrofal rezervele de gaze şi petrol, vor dispare o mulţime de animale şi plante terestre şi maritime, mai cu seamă nu va rămîne practic peşte pentru pescuitul industrial.

Jared Diamond totuşi se crede un optimist prudent. „Epoca noastră, scrie el, are un avantaj evident în comparaţie cu cele precedente - noi înţelegem destul de bine problemele noastre şi dispunem de tehnologii care permit în principiu rezolvarea acestora". Totuşi, trebuie să recunoaştem că într-o perspectivă apropiată chiar şi în ţările dezvoltate va fi imposibil să susţinem nivelul actual de viaţă. În aceaste condiţii va avea oare omenirea înţelepciune şi încredere în forţele proprii pentru a preîntîmpina colapsul global? Acest lucru îl va arăta viitorul apropiat.

Alexei Levin
Sursa: "Знание - Сила"